Vâlcea în perioada dictaturii antonesciene (1941-1944)

Oamenii regimului antonescian la Vâlcea. Din 1941, conducătorul statului nu a avut niciun partid pe care să se sprijine în opera de guvernare. A apelat, însă, la militarii activi, ca prefecţi pentru conducerea judeţelor: 37 colonei şi 11 locotenenţi-colonei (în total, 48 de prefecţi). A apelat, de asemenea, la Poliţia de Siguranţă, pentru a asigura liniştea internă, atât împotriva unor nostalgici ai legionarismului, cât şi pentru combaterea bolşevismului. La Vâlcea, oamenii lui Antonescu au fost, în primul rând, prefectul Muscan (21 februarie 1941 – 17 octombrie 1944) – fost comandant al Centrului de instrucţie al geniului din Râmnicu-Vâlcea, şi comisarul Iandola; ca subprefect, a fost desemnat Ioan Lupaşcu, subdirector – Marius Copetti, şef serviciu – Ioan Davidescu, pretori fiind: Valeriu Hanciu (prim pretor), Ion Laiu, Aurel Diaconescu, Valer Pop, Romulus Veţeleanu, M. Popescu-Teleagă.

Prefectul Gheorghe Muscan era încă activ când a preluat postul, dar pe data de 19 martie 1942 va trece în rezervă[1]. Prima măsură a prefectului a fost întocmirea proiectului de buget pe anul 1941-1942, care însuma 20.325.125 lei, din care pentru acţiunea sanitară şi socială urma să se aloce 450.000 lei, pentru distribuirea de grâu şi porumb – 45.000 lei (judeţul Vâlcea era unul dintre cele mai sărace din ţară în privinţa alimentelor necesare populaţiei rurale!), pentru construcţii de şcoli primare – 1.000.000 lei, pentru combaterea epidemiilor şi malariei – 70.000 lei, iar pentru drumuri, poduri şi podeţe – 3.200.000 lei. Prefectul a trecut imediat la repararea localului Palatului administrativ distrus în urma cutremurului din 1940.

Dintre celelalte realizări ale mandatului său, amintim: construirea unui centru administrativ model la Lădeşti, crearea unor dispensare la Drăgăşani, Brezoi, Voiceşti, Ştefăneşti, Zlătărei, Bărbăteşti şi Bistriţa şi a unor băi comunale la Drăgăşani, Horezu, Surpatele, Buneşti şi Căzăneşti. Au fost ridicate primării noi la Zătreni, Mitrofani, Giuleşti, Făureşti, Laloşu, Bujoreni, Oteşani, Colteşti şi Armăseşti, au fost realizate ateliere comunale de tâmplărie la Brezoi, Costeşti, Cermegeşti, Lungeşti, un atelier de dogărie la Horezu, ateliere de tors, ţesut, tricotaj la Băbeni-Bistriţa şi Grădiştea, ateliere de croitorie la Măciuca şi Oteteliş, un atelier de împletit coşuri şi rogojini la Voiceşti, un atelier de prelucrare a laptelui la Mihăieşti, o fabrică de teracotă şi ţiglă la Zătreni, construirea de poduri, circa 200 m de pavaj de piatră la Călimăneşti[2] etc.

Colonelul Gheorghe Muscan era militar, dar a fost şi un politician… democrat. El i-a scutit pe mulţi evrei de munca obligatorie, plasându-i pe la diferite întreprinderi. A aprobat tacit, în iunie 1944, adăpostirea în oraş a mai multor familii de refugiaţi evrei din Iaşi.

Şeful Siguranţei vâlcene era Serghie Iandola (jurist, originar din Chilia Nouă, Basarabia). El a sosit la Râmnicu -Vâlcea în ziua de 20 mai 1940, în calitate de şef al Biroului de Refugiaţi Polonezi de pe lângă prefectura Vâlcea.Va rămâne în acest oraş şi va ajunge şeful Siguranţei. După cedarea Basarabiei la 28 iunie 1940, a fost încadrat la Poliţia oraşului Râmnicu -Vâlcea[3]. În perioada 28 noiembrie 1940 – 28 mai 1941 a fost transferat la Inspectoratul de Poliţie Craiova, datorită intervenţiei prefectului legionar Victor Bărbulescu, care nu-l simpatiza. Din 28 mai 1941, a fost însărcinat cu conducerea Biroului de circulaţie, iar din decembrie 1941, a preluat conducerea Biroului de Siguranţă. La 10 noiembrie 1942, a fost avansat, în mod excepţional, la gradul de comisar.